Dupa prima noastra intalnire s-a intamplat ceva neasteptat. Stand de vorba ne-am pomenit prinsi in complicitatea pe care o crea insusi dialogul nostru. A inceput sa ne placa jocul pe care-l jucam. Mircea Ivanescu s-a lasat impins pentru o ultima oara pe coridoarele vietii lui dandu-mi senzatia ca i-am prilejuit o mare si finala recapitulare a ei. Si ca intr-un fel nerostit imi era recunoscator pentru asta. Iar eu la randul meu urmandu-l pe drumul pe care i-l deschideam prin intrebarile mele eram fascinat de ceea ce vedeam si mai ales de felul in care el se vedea pe sine. GABRIEL LIICEANU Uitati-va la mine. Pare ca sunt un tip vesel care rade foarte mult. Poate ca toata viata a trebuit sa ingrop ceva ceva pe care acum in mod impudic ajung sa-l scot si nu stiu de ce o fac intr-o conversatie la lumina. MIRCEA IVANESCU