In acest eseu publicat inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Junichiro Tanizaki prevestea disparitia unei lumi a traditiilor si disolutia vechiului concept nipon de frumos, slefuit de-a lungul secolelor. Discursul este in acelasi timp melancolic si provocator, pe alocuri chiar socant, dar mereu seducator, scriitorul vorbind despre arhitectura templelor si teatrul No, despre closete si batranete, despre gastronomia traditionala si obliterarea carnalitatii feminine. Pentru cititorul occidental de azi, viziunea paseista a lui Tanizaki asupra frumosului poate trece uneori drept reactionara; nu e mai putin adevarat insa ca in cele cateva zeci de pagini ale eseului el a reusit sa surprinda ceva din inefabilul sufletului japonez.